Pragul care te aduce cu picioarele pe pamant

De cateva zile ma tot gandesc la o intamplare (incident?) din primavara. Ma intorceam acasa dupa o zi foarte placuta petrecuta in oras. Mai era un pic si se intuneca iar pe cer era un spectacol superb de lumini creat de nori si soarele care apunea. Prin urmare, ma uitam la cer si imi doream sa am un aparat foto care sa surprinda toata frumusetea pe care o vedeam. Apoi mintea mea zburda pe plaiuri mai verzi. Cand, deodata, ma trezesc intinsa la pamant cat sunt eu de lunga.

Motivul? Ma impiedicasem de un limitator de viteza, unul dintre cele cateva care fusesera montate pe strada mea cu putin timp in urma. Inca nu aveam memorate in subconstient locatia acestor limitatoare si bineinteles ca s-a intamplat ce s-a intamplat.

A fost o experienta foarte dureroasa, din mai multe puncte de vedere. In primul rand, mi-am julit palmele si un genunchi. In al doilea rand, caderea din stratosfera (mentala si fizica) in care ma aflam m-a facut sa ma simt mica si neinsemnata. Acelasi sentimente le am ceva timp. Nu s-a intamplat nimic similar, este doar un efect de acumulare a mai multor lucruri ce s-au intamplat de atunci. Si asta m-a facut sa ma gandesc la pragurile pe care le trecem, la propiu si la figurat, de-a lungul timpului. Uneori te trantesc la pamant cand ti-e lumea mai draga iar in alteori iti permit un scurt moment de perspectiva care iti ghideaza actiunile in continuare. Cred ca mi-ar trebui mai multe din a doua categorie.